Smulgerea Grivitei - 05
de George Cosbuc
Era un vuiet de tunuri asa de puternic incat se auzea pana in muntii Balcanilor si pana la Dunare. Tunurile crestinilor se tot apropiau de redute, caci fiind mai multe dovedeau pe ale turcilor, iar acestia erau siliti sa si le dea tot mai indarat spre Plevna. In locurile lor, inaintau tunurile noastre.
Raspundeau si turcii cu nespusa urgie. Aveau tunuri bune si ghiulele din belsug, si stiau si sa ocheasca bine.
Asa s-au framantat din tunuri patru zile ai nostri cu turcii. Le izbeau redutele si le stricau paretii de pamant, dar peste noapte turcii carpeau stircaciunile si a doua zi redutele erau tot intregi.
Tunurile romanilor bateau numai spre cele doua redute, randuite noua.
Dar era in fata redutelor, la o departare de cateva sute de pasi un redan turcesc, strasnic aparat de pedestrimea din el si de tunurile Grivitei. Tunurile noastre nu mai puteau de raul acestui redan: atat de puternic era focul pedestrimii, incat ai nostri, cei mai din stanga, si-au scos tunurile din intariturile lor si s-au ascuns.
Noi trebuia sa ne luam nadejdea ca vom bate reduta cea mare a Grivitei, din partea asta. Dar lucrul acesta stanjenea rostul bataii intregi; tocmai de unde trebuia batuta Grivita mai cu putere, acolo nu era chip sa se apropie tunurile ca s-o bata.
Redanul trebuia cucerit, caci numai alungand pedestrimea de acolo, se putea deschide dealul. Iar cucerirea redanului nu se putea altminteri decat cu o lupta de baionete.
Dorobantii din Vaslui si din Iasi erau cei mai aproape de redute, in santurile lor. Lor li s-a dat, deci, porunca sa plece cu navala si sa alunge pe turci din redan. Asta era sa fie cea dintai lupta a noastra piept la piept cu turcii, botezul de sange, cum il numesc ostenii.
Dorobantii din Vaslui si Iasi trecusera cei dintai Dunarea si, fiind randuiti sa tie paza cettaii Nicopole, au fost cei dintai osteni romani al caror steag a fluturat pe zidurile unei cetati turcesti. Si acum tot ei aveau sa deschida sirul luptelor cu baioneta si sa arate cat de vrednic e dorobantul. Purtarea lor avea sa fie o prorocire a intregului razboi. Se facea acum cu ei incercarea trainiciei si a vredniciei ostasesti, iar strainii aveau de buna seama sa ne judece dupa purtarea dorobantilor din Vaslui si Iasi pe toti dorobantii nostri.
Ziua buna se cunostea de dimineata, iar chipul razboiului intreg s-a vadit in lupta vasluienilor.
Cei mai buni ochitori din regiment au plecat inainte, resfirati pe coasta. Unii se ascundeau dupa razoarele din cale si culcati asa, ocheau spre redan, apoi se ridicau cu graba alergand inainte spre alt razor, si se ascundeau din nou culcandu-se si ochind iarasi. Si in chipul acesta, rasletiti vanatoreste, tot inaintau tragand in turci, de dupa toate adaposturile cat le puteau gasi.
Turcii din redan ocheau si ei si asterneau ici colea pamantului pe cate un dorobant. De pe un deal, la spatele lor, sase tunuri de ale noastre, ale capitanului Hertel, bateau redanul cu ghiulele si zapaceau pe turci. Si sprijiniti de tunuri, dorobantii ochitori se tot varau inainte.
Iar cand au fost la cateva azvarlituri de piatra de la redan, in urma lor rasarira de dupa o spranceana de pamant cele sase companii de navalitori, caci numai sase companii in loc de opt, avea regimentul pe atunci - si incepura sa alerge spre adapostirea turcilor. Ele erau la vreo mie de pasi in urma.
Atunci, toate tunurile turcesti de prin redutele invecinate si de prin santurile resfirate pe dealuri incepura "sa rada" pamantul. Azvarleau adica o ploaie pura de abuzuri inaintea companiilor noastre, de-a curmezisul, ca sa le inchida calea. Si se tarau obuzurile ca serpii pe fata pamantului si scormoneau delaul si varsau fier aprins in toate partile.
Dar dorobanitii in siruri stranse si dese alergau din rasputerile sufletului, cu baionetele intinse fara sa traga foc.
La stanga alerga compania a treia, la dreapta compania intaia, amandoua ale iesenilor, iar la mijloc drept inainte, la vreo suta de pasi, alerga compania a doua cu steagul regimentului, cu fasine si cu scari. Si cu totii razbeau prin ploaia de obuzuri, si cei ce cadeau, cazuti erau si peste ei treceau inainte cei teferi si se apropiau cu urgia lui Dumnezeu, de santul turcesc.
Capitanul Mortun a fost trantit de obuz la pamant si flacaii au trecut peste el. Lui Dumitru a Teclei din Cosesti, un obuz i-a retezat capul si i l-a izbit pana la compania steagului, lui Costache Miazanoapte din Barlesti i-a spintecat o schija pantecile, de-i curgeau matele si flacaul a avut puterea sa se intoarca la ambulanta cu matele pe palma.
Si se tot duceau flacaii inainte, iar Hertel, capitanul cu tunurile, se tinea dupa ei, alergand pe camp deschis si izbind pe turci. El alerga la pas cu navalitorii, oprindu-se intr-un loc si tragand, apoi plecand iarasi si iarasi stand pe loc. Dar a venit o schija de obuz, a izbit pe Hertel si l-a trantit, cat colo, ranindu-l; gloantele turcesti curgeau ca grindina spre tunuri si, rand pe rand, au fost ucisi toti caii, si cazura pe rand toti tunarii si ramasera tunurile pustii.
Atunci vazura ai nostri alergand in galop de peste deal pe capitanul Lupascu, cu tunurile lui, aducand oameni si cai pentru tunurile lui Hertel si acu incepura sa bata douasprezece tunuri spre redan. In vremea aceasta, compania din stanga ajunsese la baioneta si se incinse lupta piept la piept. Turcii isi aparau redanul cu mania fiarei care-si apara puii din vizuina. Iesisera multi intru intampinarea dorobantilor si se indesuira mai ales sa opreasca compania a patra, cea din mijloc, si pe cea cu steagul. Pe cei mai din frunte ii strapunsera turcii iute-iute.
Vasluienii, rupti pe la mijlocul sirurilor, se revarsara pe de laturi si intarira aripile sirurilor, dar lasara descoperiti pe cei ce veneau cu steagul.
Pe de laturi era incaierare de furnici. Sosisera de pe la margini si compania a cincea si a sasa, care pornisera de dupa deal de-a dreptl spre laturile redanului, ca sa-l ocoleasca. Iar pe creasta dealului se mai ivise un batalion de linie dintr-al cincilea si nazuia sa ajunga intr-ajutorul dorobantilor.
Sergentul Mihai Garbea din Iasi a apucat sa sara in sant cu Ioan Sturza si cu Toader al Lupului. Lui Garbea i-au despicat turcii capul cu toporul, iar spre bietul Sturza asa de cu urieg s-au repezit vro cativa, ca implantand in el baionetele l-au ridicat si l-au azvarlit afara din sant, cum azvarli cu lopata pamantul.
Dar cum se pravaleste apa pe-o stanca, asa se pravaleau sirurile de dorobanti in redanul turcilor si-i coplesira acolo. Ion al Frusinei din Vaslui stetea in sant cu genunchii pe pieptul unui capitan turc si se trudea sa-l sugrume. L-au vazut si ai nostri si turcii cei mai de aproape, si au sarit ai lor sa-si scoata capitanul si au sarit ai nostri sa-l sfarseasca de zile mai iute, si s-a acut acolo o gramada de oameni inclestati unul cu altul.
Dar, afara pe coamele santurilor era alta incaierare, mai deznadajduita. Cand s-au rupt in doua vasluienii, au sarit turcii pe compania steagului. Flacaii nostri se indesara spre stanga unde era dorobantimea mai stransa. Turcii se opinteau din toate puterile - cum n-au mai facut dupa aceea niciodata - sa puie mana pe steagul regimentului. Voiau sa ne faca de rusine chiar de la inceput. Mai tarziu, in cate lupte am mai purtat, nu le mai ardea sa se uite dupa steaguri.
Aparatorii steagului au fost izbiti cu iutime si au fost trantiti pamantului cat ai bate din palme. Sergentul major Alecu a lui Alexandrescu din Vaslui, care tinea steagul, a fost izbit cu un topor drept in crestetul capului isi a cazut u fruntea despicata. "Sariti la steag, copii!" strigara dorobantii, cu inima sarita. "La steag!". Si vazand primejdia, flacaii, care erau mai pe de laturi, se azvarlira indarat la steag, ba unii care se zvarcoleau prin santuri, auzind stirgatul, iesira din sant si alergara intr-acolo.
Trei ofiteri turci se invarteau cu ai lor pe langa steag; pe unul dintre ei l-a apucat sergentul de garda. Dumitru Punga si ridicandu-l sus, de peste brau - caci era un ofiter mititel si slab, dar turbat de indraznet - il zibi de o piatra ce era acolo pusa anume in fata redanului, asa ca-i rupse sira spinarii. Pe alt ofiter l-a taiat sergentul din garda Tanase Baciu, tocmai in clipa cand ofiterul a descarcat revolverul. Turcul si romanul cazura deodata morti, unul langa altul.
Sergentii Punga si Scarlatescu au murit amandoi in vremea cand steagul era primejduit cu totul. Acesti sergenti si cu alti vreo sase flacai se facura roata pe langa steag, toti avand mana stanga pe prajina steagului, iar cu dreapta invartind sabiile ori descarcand revolverele.
Pe steag n-au pus turcii mana, dar am pus noi mana pe redan. Pe cand eram stramtorati asa, ne sari intr-ajutor batalionul de linie care se azvarli crucisi in turcime. Dorobantii detera acum sa inconjoare pe turci, acestia insa nu asteptara sfarsitul, ci iesira din sant, rasfirandu-se spre reduta cea mare a Grivitei.
Romanii intrara in redan si implantara steagul pe coama santului. Acum turcii din toate redutele marginase, vazand steagul, incepura sa bata cu tunurile, caci pana acum n-au putut bate spre redan, ca sa nu bata intr-ai lor. Isi aduna focul de peste toate crestele numai spre redan, ca sa ne alunge ori ca sa ne impiedice de a ne intocmi redanul asa ca sa tie pipet cu tunurile dinspre Plevna.
Capitanul Lupascu veni repede cu tunurile si ascunzandu-se dupa redan izbea cu multa manie, ca sa dovedeasca focul turcilor. Iar dorobantii indata ce se vazura in redan, incepura sa sape si sa schimbe redanul, facandu-i coama de adapost pe partea despre Grivita, adeca luara movila de pamant de pe o latura a santului si o pusera pe cealalta latura.
Pana noaptea tarziu au tot impuscat turcii spre redan si l-au batut cu tunurile. Peste noapte, romanii au sapat in liniste si cu mare zor si si-au facut dinr edan o reduta, cea dintai a noastra, in fata dusmanului. Dorobantii din Vaslui si din Iasi s-au asezat apoi temeinic in reduta lor si steagul romanilor falfaia acum pe o cetatuie inalta, in ochii turcilor la vreo cateva sute de pasi. Chiar in noaptea aceea strajerii nostri s-au apropiat de Plevnita si de Grivita pana la vreo 700 de metri si si-au facut gropi de adapostit si au ramas acolo.
Vitejia Romanilor a pus in mirare chiar si pe rusi. Tarul Alexandru a trimis 50 de cruci de ale Sfantului Gheorghe, ca sa fie impartite dorobantilor, caprarilor si sergentilor, care se batura pentru redan, si tunarilor care il aparara. Iar domnitorul nostru imparti ofiterilor si ostenilor mai multe cruci. "Virtutea militara" si "Steaua Romaniei", si insusi cu mana a decorat steagul regimentului.
Acesta a fost botezul de sange al pedestrimei noastre. Erau dorobanti acei ce se botezara in foc, dorobantii, pe care ne obisnuisem sa nu prea ii bagam in seama pana atunci. Curcanii isi schimbasera porecla in renume, prin lupta lor cea vitejeasca, la movila, si au dovedit trainicia firei romanesti.
Biruinta asta a umplut de veselie pe toti romanii, caci era un semn bun pentru viitoarele lupte. Mare lauda li se cuvine iesenilor si vasluienilor, ca au fost nu numai cei dintai in lupta, dar si cei mai framantati si mai incercati in luptele cate le-am purtat la Plevna. De aceea, poetul Alecsandri spune ca Penes Curcanul era din Vaslui.
Smulgerea Grivitei - 01
Smulgerea Grivitei - 02
Smulgerea Grivitei - 03
Smulgerea Grivitei - 04
Smulgerea Grivitei - 05
Smulgerea Grivitei - 06
Smulgerea Grivitei - 07
Smulgerea Grivitei - 08
Smulgerea Grivitei - 09
Smulgerea Grivitei - 10
Smulgerea Grivitei - 11
Smulgerea Grivitei - 12
Smulgerea Grivitei - 13
Smulgerea Grivitei - 14
Smulgerea Grivitei - 15
Smulgerea Grivitei - 16
Smulgerea Grivitei - 17
Smulgerea Grivitei - 18
Smulgerea Grivitei - 19
Aceasta pagina a fost accesata de 2266 ori.
