Sarirea noastra intr-ajutor - 06
de George Cosbuc
Rusii sunt de o lege cu noi, dar sunt de alta fire. Una ni-e credinta in Dumnezeu, dar alta ni-e obarsia neamului. Ei au tara lor si noi pe a noastra, si deosebite ne sunt legiuirile tarii, cum ni-e deosebit graiul.
Cand e vorba sa fii rob si sluga, ori ti-e turcul stapan, ori rusul, tot una e. Bir platesti unuia ca si celuilalt, si biciul care te bate tot bici ramane, fie ca e in mana crestinului, fie ca e in mana paganului.
Iar rusii, de ctae ori erau invrajbiti cu turcii, intrau in tarile romanesti si le pustiau, sub cuvant ca sunt ale sultanului si facandu-se raul noua, il fac turcilor. Nu era crestineasca purtarea lor. Se spune ca erau odata doi frati, care traiau in doua sate indusmanite unul cu altul. Odata un frate se duce noaptea si aprinde casa celuilalt frate si injunghie si boii. Cand l-au intrebat judecatorii de ce a afacut asa, a raspuns: Frate, ca frate, dar e dintr-un sta dusmanit cu satul meu, si facandu-i rau lui, am facut rau satului. Si cand i-au zies iarasi: Daca aveai ura pe toti satenii, de ce-ai saracit tocmai pe frate-tau; le-a raspuns, ca frate-sau era mai in drum.
Asa o faceau rusii cu noi, romanii le erau mai in cale, si ca sa simta durere tara turceacsa, aprindeau pe romani.
De aceea, umblam tot cu gheata in san de grija dragostei lor. Iar acum cand au intrat in tara, ne uitam dupa ei, urmarindu-i cu ochii, ca pe cel banuit. Ne-au cerut ostirea, sa se bata aalturi cu a lor, dar nu cu ochii deschisi, ci legata la ochi.
Iar cand am voit sa sarim asupra turcului, sa-l prindem de piept ca sa ne dea ce-a fost al nostru si ceea ce ne-au luat cu de-a sila, rusii ne-au oprit, zicand ca nu este nevoie sa ne ostenim, caci au sa ne scoata ei de la turc ceea ce dorim.
Iar cum ne-au scos si cum ne-au dat e marturie fapta lor, caci dupa razboi ne-au laut si ceea ce ne-au lasta turcii: ne-au rupt o bucatica din tara.
Ciuda noastra n-a tinut mult. Dupa bataoa de la Plevna ni s-a schimbat cantecul. Rusii ne cerura a doua ostire de sprijin. Acum nu cu porunca ci cu rugaminte.
Nu putea, noi, crestinii, sa lasam pe alti crestini sa-si dea sufletul in mana paganilor, si nu puteam lasa tara noastra sa fie calcata de ostile sultanului, caci fara indoiala, dupa ce-ar fi ispravit cu rusii, ele s-ar fi napustit asupra noastra.
Ori care ar fi fost indemnul nostur, sa trecem Dunarea si sa ne incaieram cu turcii, un lucru ramane mai presus decat toate, ca rusii ne-au rugat sa le facem binele acesta. Si nu ne-au chemat atunci cand au fost si ei cu genunchii pe pieptul turcului si ar fi avut nevoie de noi numai arar cat sa sugrume mai iute pe dusman; ne-au chemat cand au fost ei sub genunchii turcilor si se zbateau ca sa nu moara.
Si asa, cu puterea lui Dumnezeu si cu a lui Osman Pasa, rusii mai la urma - dar nu tarziu, ci iute-iute - si-au mutat gandul despre noi, si calcandu-si pe inima, ne-au rugat sa intram, in lupta. Iar pentru noi a fost mai bine asa, caci acum in loc sa le stricam rostul rusilor, eram rugati de ei sa-l carpim, si in loc sa le incurcam drumurile am sarit sa le descurcam.
Rau i-o fi strans turcii de peste piept pe rusi, dac-au ajuns rusii sa ne ceara ajutor. Nu doara ca ostirile noastre n-ar fi fost vrednice nici sa le culegi de pe drum, ci pentru ca rusii ni le batjocorisera pana intr-alta. Nevoia te invata minte, zic batranii, si cand dai de frica uiti si cum te cheama!
Noi, acum eram impacati. De o parte ne razbunase Dumnezeu pentru mandria rusilor; de alta patre, abia asteptam sa trecem Dunarea, si rugamintea rusilor ne-a venit ca ploaia pe vreme de seceta.
Domnitorul nostru a randuit deci catava pedestrime si putina calarime s atreaca la Nicopole, ca sa tie paza cetatii si sa bata laturile ca iscoditori. Asta s-a intamplat tocmai in mijlocul verii, pe Sfantul Ilie.
Pe zidurile cetatii Nicopolei falfaia acum steagul romanesc. De departe, pe Dunare se vedea tricolorul nostru jucandu-se in vant deasupra inaltimilor turcesti. Inainte ca vro trei sute de ani, neastamparatul nostru voievod, Mihai Viteazul, cutreierase cu ostirile sale bUlgaria, pustiind cu sabie si cu foc tariile turcesti si ducand groaza pretutindeni. Pornise intr-o iarna viscolioasa, trecu Dunarea pe ghiata, batu Nicopole si o cuceri. Atunci a falfait intaia data steagul nostru pe zidurile acestei cetati, iar acum, dupa trei sute de ani, nepotii lui Mihai au calcat pe urmele stramosului lor si intocmai ca el a cutreierat tarile turcesti si le-au zguduit din temelie.
Cine ar mai fi gandit sa mai ajungem noi si aceste zile! Asa de mult ne izbise soarta, ca toata lumea credea ca nu mai este vlaga in noi - si iata-ne! Cu adevarat trainic neam e neamul nostru si daca a fost pus multa vreme la incercare,e ca l-a iubit Dumnezeu.
Sarirea noastra intr-ajutor - 01
Sarirea noastra intr-ajutor - 02
Sarirea noastra intr-ajutor - 03
Sarirea noastra intr-ajutor - 04
Sarirea noastra intr-ajutor - 05
Sarirea noastra intr-ajutor - 06
Sarirea noastra intr-ajutor - 07
Sarirea noastra intr-ajutor - 08
Sarirea noastra intr-ajutor - 09
Sarirea noastra intr-ajutor - 10
Aceasta pagina a fost accesata de 1913 ori.
