Sarirea noastra intr-ajutor - 05
de George Cosbuc
Oamenii, cand sunt biruiti, arunca vina biruintei lor pe toate de cate isi aduc aminte, si in necazul lor se plang pe toata lumea. Asa au facut si rusii.
E adevarat, ca nu se poate o vara intreaga numai cu zile furmoase, nici razboaie indelungate numai cu biruinte. Infrangerea rusilor n-ar fi fost lucru mare, daca raul ce le-a dat de cap la Plevna ar fi fost numai o intamplare, dar vazura ei ca Plevna are sa-i incurce multa vreme, si ca infrangerea lor e numai prevestirea unui sir intreg de infrangeri.
Se mangaiau si ei ca oamenii cand isi pierd sarita. Ba ca ostirea lor era prea putintica sa se prinda de piept cu multimea lui Osman, ba ca turcii aveau pusti mai bune, ba ca navala lor asupra Plevnei a fost prea cu pripa si ca Osman le-a intins o cursa. Si cate altele.
Toate erau adevarate, ce e drept, dar cu atat mai rau pentur rusi. Nimeni nu i-a silit sa dea navala fara sa stie unde; nimeni nu i-a alungat dindarat, daca erau putini, sa se vare in vizuinile Plevnei. Si daca plecasera la rabzoi cu pusti mai proaste, nu Osman era de vina; iar daca era vorba de cursa, nu cel ce o intinde e prostul, ci acel ce cade in ea.
Toate aceste erau ce erau. Dar rusii se plangeau ca vina cea mare a infrangerii lor o poarta numai romanii.
Noi insa nu dasem ajutor turcilor nici de-a dreptul, nici pe sub mana. Nici piedica rusilor in drum nu le pusesem. Dimpotriva, pe turci i-am stramtorat cu tunurile, iar rusilor le-am facut inlesniri. Chiar la cucerirea Nicopolei, noi le-am fost de multa ajutorinta, batand cu tunurile noastre de peste Dunare in ceata turcilor.
Atunci, cum?
Pentru paza cetatii cucerite si a multimii de turci robiti, rusii aveau nevoie de multa ostire, iar ostirea lor, de toata cata era, abia le ajungea sa o ridice asupra lui Osman la Plevna. Atunci, rusii au scris o porunca, in limba ruseasca, ostilor noastre de la Turnu Magurele, sa treaca Dunarea, sa ia in paza cetatea si sa cara de ici pana colo pe turcii robiti.
Noi, neted si fara ocolire, le-am pus porunca la spate si am ramas locului. Rusii au fost siliti sa-si pazeasca singuri cetatea si singuri sa-si care robii, plecand numai cu jumatate oastea asupra Plevnei.
Ziceau ca daca le-am fi tirmis ostire la Nicopole, ei ar fi plecat mai cu vegheare la Plevna, stiindu-se aparati de noi si n-ar fi fost nevoiti sa-si rupa oastea in doua. Asa ziceam si noi. Dar nu rautatea de inima ne-a tinut pe loc; si chiar de-ar fi fost o rautate, ea isi avea noima ei si un rost adanc.
Iar rostul lucrului avea o poveste: nu ne aveam bine cu rusii.
Cand au inceput rusii razboiul, noi eram ingrijati ca vor intra turcii in tara, si ne-am adunat ostirile sa-i impiedicam. Mai tarziu, dupa ce ne-am invrajbit cu turcii, ne gatiram de razboi cu ei. Putere aveam destula, iar iniam si mai multa, si puteam sa ne batem cu ei, ori singuri pe socoteala noastra, ori in tovarasie cu rusii. Dar, rusii ne-au pus piedica.
Erau ei buni-bucurosi sa ne batem cu turcii, dar nu dupa voia noastra, ci dupa placul lor. Ne cereau ostirea s-o bage in foc unde or voi dansi, stand sub poruncile generalilor rusi.
Domnitorul nostru n-a voit sa-si dea ostirea pe mana generalilor rusi, zicand, ca daa va pleca in razboi, ostirea noastra trebuie sa aiba comandant roman.
Dar, rusii voiau sa le fie ostirea noastra numai picioare de alergat, iar cap sa n-aiba. Iar noi nu voiam sa e fie ostirea fara cap, si nici cu cap strain sa n-o vedem umbland de aici pana colo. Ce le-ar fi pasat rusilor, in ce foc ne-o azvarli. Si daca ar fi biruit rusii, noi nu ne-am fi ales nici macar cu lauda lumii, caci toata lumea ar fi zis ca rusii au biruit si generalii lor, dupa vorba, ca unde e capul acolo sunt si picioarele.
Si, dupa cum stateau lucrurile pe atunci, aveau dreptate sa nu ne primeasca tovarasi pe buna dreptatea fratiei. Ei, cei tari si puternici, cu ostiri multe, cata frunza si iarba, si incercate prin multe razboaie, nu simteau nici o evoie sa se intovaraseasca cu noi, cei putini, care abia de cativa ani izvodiseram o armata marunta si inca nepurtata la nici un razboi. Ei se vedeau destui de multiu si de tari, ca sa ispravasca singuri cu turcii.
Iar, cand le spuneam, ca ne mana gandul sa mergem de capul nostru la razboi - noi intr-o parte si rusii intr-alta, caci e mare tara turceasca - si, ca de vom castiga, a noastra sa fie lauda, iar de vom pierde rusinea numai a noastra sa fie, rusii ne sfatuia sa stam pe loc. Ziceau ei ca le-am strica rostul si le-am incurca numai drumurile lor. Iar ca prieteni, chipul ne porunceau ca de ne vom amesteca in razboi, vom iesi fara doar si poate cu paguba si cu rusine.
Si, vazandu-ne sprinteni si cu ganduri de rabzoi, rusii se uitau cu batjocura si cu mila la noi; se intorceau cu cpaul la dreapta si dau din umeri de grija noastra, apoi se intorceau cu capul la stanga si radeau de opintelile ce le faceam.
Iar noi eram amarati pentur asta.
Si asa s-a facut ca la Nicopole cand ne-au tirmis porunca ruseasca sa pornim numai decat sa le carabanim robii si bagajele dupa ei, noi, cu toate ca i-am vazut stramtorati, nu le-am facut pe voie.
Si, de aceea, se plangeau ca lupta de la Plevna au pierdut-o mai ales din pricina nevrerii noastre sa le ascultam porunca. Dar, porunca lor nu eram datori s-o ascultam; nu era faptuire de om cu mintea intreaga, sa le ascultam porunca. Ostirea noastra nu era adunata de pe garla; ea voia sa se bata si sa faca lucruri vitejesti, nu sa care catrafusele altora. Si avea cap, pe domnitorul nostru, si numai de el avea sa asculte.
Sarirea noastra intr-ajutor - 01
Sarirea noastra intr-ajutor - 02
Sarirea noastra intr-ajutor - 03
Sarirea noastra intr-ajutor - 04
Sarirea noastra intr-ajutor - 05
Sarirea noastra intr-ajutor - 06
Sarirea noastra intr-ajutor - 07
Sarirea noastra intr-ajutor - 08
Sarirea noastra intr-ajutor - 09
Sarirea noastra intr-ajutor - 10
Aceasta pagina a fost accesata de 1914 ori.
