Povestea unei coroane de otel - Domnitorul
de George Cosbuc
Inainte de razboi
1.
Cand a intrat in tara care-la lesese domnitor, printul Carol a zis catre cei ce-l intampinara: " In clipa in care am pus piciorul pe acest pamant, cu sfintenie aparat, am si devenit Roman. Cetatean astazi iar maine soldat de va fi nevoie, eu voi impartasi cu Romanii: si soarta cea buna, si soarta cea rea".
Unsprezece ani a fost, dupa vorbele sale, numai cetatean, dar a venit si nevoia cand a trebuit sa fie soldat, si pe cat a fost de intelept cetateanul, pe atata a fost soldatul de vrednic.
Cat a tinut razboiul, el n-a avut astampat si alinare. Cinci luni incheiate a stat tot in tabara, in mijlocul ostirii luptatoare, ba de multe ori in focul plumbilor; si era cu capul intr-o suta de parti; toate trebuia sa le stie, toate sa le vada, toate sa le carmuiasca, si sa raspunda pentru toti si pentru toate.
Fiecare isi cunoaste greul sau, si tot pe al sau il crede mai amar. E adevarat, bunaoara, ca osteanul de rand rabda gerul si foamea, bataia vantului si a ploilor, ca e silit sa intra unde-si vede cu ochii peirea. Greul pe care-l duce i se pare asvarlit pe nedreptul in spatele lui si e ispitit sa creada ca e bine in razboi de generali, ca stau pe loc si dau porunci. E parere! Toti, de la ostean pana la capetenia ostirii, isi au greutatile lor, toate amare si numai felul lor le deosebeste.
Dupa ce veti fi cetit ce vi le voi spune despre amarurile cate le-a indurat, veti vedea ca osteanul de rand poate fi vesel ca e numai ostean. E adevarat ca Domnitorul ar fi putut trimite un general sa carmuiasca razboiul, iar El sa stea acasa. Dar tocmai fiindca a voit singur sa se lupte cu greutatile si sa stea ca straja neclintita unde era nevoie de El, tocmai de aceea trebuie sa ne uitam mai cu drag la Dansul, sa-l luam ca pilda a iubirii de datorie si a credintei catre tara careia I-a jurat.
Nascut dintr-un neam de oameni razboinici, el insusi avea porniri spre fapte viteze. I-a fost draga ostirea si de aceea, indata ce s-a asezat in scaun, a inceput sa-si intemeieze cu tot dinadinsul ostire statatoare. A gasit la venirea lui putintica ostire, dar cu starinta multa si cu mai multa vointa a tot sporit-o, facand-o asemenea ostilor vechi ale altor tari. Si cat de bine ne-a sprins ostirea! Daca ne gasea razboiul fara ostire indeajuns, ori cu ostirea neingrijita, noi poate ca si azi am fi platit Turcilor bir.
Si-a facut o ostire viteaza, caci Romanii din firea lor sunt porniti spre lupta dreapta a vitejiei, si, cu putina truda, faci din ei osteni desavarsiti. Vechii voievozi aveau ostiri puternice nu prin multimea lor, ci prin voinicie si iscusinta. Cantecul ferentarului zice:
Iute ca sagaeata, tabara strabate,
Bate singur, zece, cincisprezece bate,
Ferentar sunt eu!
A fost o vreme cand singuri noi, Romanii, aveam ostire statatoare, in toate tarile de pe atunci ale Europei. Tarile, pe atunci, aveau numai lefegii, osteni platiti, care, dupa ispravile razboiului se imprastiau; iar ostirea noastra era dupa felul ostirilor de astazi, nu adunata in pripa primejdiei si risipita dupa ispravirea raului, ci totdeauna sub arme pe langa voievod. E adevart ca legea, limba si mosia neau fost mantuitorii nostri; lor le multamim viata pe care ne-am strecurat-o printr-atatea primejdii ale veacurilor. Dra legea ne-am aparat-o cu sabia, cu sabia ne-am aparat si mosia. Dumnezeul nostru a fost un Dumnezeu al razboiaelor, si numai puterea ostirilor noastre ne-a mantuit capul.
Povestea unei coroane de otel - Domnitorul
Aceasta pagina a fost accesata de 1872 ori.
