Pe pamantul turcului
de George Cosbuc
Nu era in sat nevasta, ca frumoasa Veronica: Tanara si vorbareata, silitoare ca furnica, Din neam bun, cu zestre multa; tinerel barbat avea Si cu el in armonie si-ntelegere traia. Constantin era din fire bland si pacinic pe tot locul: Om cu ganduri; ura foarte strugurii, pipa si jocul, Dar era cap de isprava, cantaret si se credea Fericit, stiind prea bine, ca nevasta-sa-l iubea Si din asta cauza dansul nu stia decat sa taca, Iar nevasta-i putea face orisice voia sa faca. Intr-o toamna-au iesit ambii la holda, la secerat. Lanul era chiar pe langa drumul tarii asezat! Deci mirare nu-i ca ochii nevestei din cand in cand Rataceau pe drum, sa vaza cine naiba-o fi trecand. Tu barbate!... Vai de mine! of, priveste cine trece! Lasa snopul in napaste, seca-i-ar viata sa-i sece! Constantin ridica ochii. Un flacau tanar trecea, Nalt ca fagul, lat in spate. Esti nebuna, draga mea! Zise Constantin. Ce vorba?! Eu, nebuna! O, barbate! Un voinic frumos, ca asta, nu gasesti in septe sate; Vezi cat de-ndesat paseste si cat e de subtirel? Sa-l sorbi intr-un picur de-apa si sa fugi flamand cu el! Mult e tanar! Ca o fraga! si se vede de-omenie! Cat e de frumos!... Barbate, ce gandesti, de und sa fie? Constantin vorbeste-n gluma: Eu-l cunosc destul de bine! Cum? Tu nu stii unde merge; nu stii tu de unde vine?! Nevasta e in uimire: D-apoi eu n-am cum sa stiu; De-l cunosc, bata-ma dragul si-a minunilor sa fiu! Cam razand el mai adauga: Nu-l cunosti? Destul de rau! E drumar si doarme noaptea chiar in pod la noi. Ba zau, Chiar in podul nostru doarme? Veronica iar intreaba, Dar la noapte? Tot acolo, raspunde barbatu-n graba. Ambii tac. Nevasta-ncepe planuri tainice: O drace! El doarme la noi si asta n-am stiut-o! Cum as face, Ca sa ma-ntalnesc cu dansul! Nu stiu ce plan as afla!... A! te-am prins, mai Constantine! Ea gandea; el suiera. Vai, barbate, rau ma doare mijlocul! Bat-o s-o bata Holda, caci m-apuca junghiuri stand aici mereu plecata! Arde-mi capul si obrajii, pare ca-s pusa pe foc! Vai de mine si de mine, nu pot secera deloc! Si suspina si se plange si se vaieta nevasta: Doamne, de cand sunt pe lume n-am patit una ca asta! Incepand sa verse lacrimi, geme si ofta din greu, Tanguindu-se amarnic, ca nu poate sta de rau. In sfarsit: Oh, barbatele, nu pot sta ma duc acasa, Caci durerea ma topeste si junghiul nu ma mai lasa! Doar va sti cumatra Floare ceva leac! ma duc la ea! Constantin cu jale multa la Veronica privea: Du-te, scumpa mea, dar du-te! Numai sa nu fii beteaga! Caci tu esti asa de buna si atata-mi esti de draga! Du-te dar! Biata nevasta, suspinand printre fiori, N-astepta sa-i spuna popa predica de doua ori, Ci se-mbrobodeste bine si prin vaiete porneste: Face-un pas si sta si iarasi face-un pas si iar s-opreste, Tot asa pan ce-ncorda dupa-un deal. Acu-i de ea! Se ducea ca vantuita, caci barbatul n-o vedea. Constantin, cum zic, la holda a ramas. Nevestei sale I-a spus cum ca nu-si va face atata necaz si cale Sa mai mearga peste noapte ci va ramane la camp: Caci e cam departe holda, pierzi pe drum atata timp. Ei! aceasta hotarare a lui Constantin era Buna pentru Veronica; de minune ii venea; Doamne, multumescu-ti, Doamne! Cat e de frumos si bine, Ca mi-e cam prostut barbatul si acasa nu mai vine! El crede ca io-s bolnava, ba inca bolnava rau Bata-l crucea ca pe dracul, caci, vai, mult e natarau! Ce socoti? Voi merge-acasa, am sa fac placinte bune, Mai frig si-o gaina grasa, am s-aduc vinars de prune Si-apoi o sa chem in casa pe voinicul din podet... Vai de mine, mult plateste un om harnic si istet! Astfel povestea nevasta singura pe drum mergand Si pasea ca opt de tare, Iar acasa ajungand Face foc, placinte coace si vinars din cracima-aduce: Nu stia in graba-i mare de ce naiba sa s-apuce! Vesel rade, ba se-nschimba in haine sarbatoresti: Nu e oare-o sarbatoare c-un voinic sa te-ntalnesti? Scurt graind: le face toate cum fac oamenii isteti. Dupa ce-nsereaza bine, pune scara la podet Si se urca-ncet pe scara. Aoleo! De alta data Nu s-ar fi suit nevasta in podet nice legata, Dar acum suie de zboara. Mama, mamulica mea! Iute-ncepe ca sa caute, prin podet. Cum mai zambea Si cerca si ici si colo pana-n urma se bufneste De-un om. Ca trasnita sare si-n san repede scuipeste: Sfinte Iacob si Procopi! Mare mucenic Trofim Si toti sfintii din biserici, pe cari ii blagoslovim! Sfinte Filip cu ceaslovul, sfinte arhanghel Gavrila, Talalau, Maxim, Pancrate, Avacum si Ezechila! Cuvioasa Paraschiva, sfinti apostoli, mucenici! Cruce-n frunte, frunte-n cruce, ca-i Uciga-l crucea-aici! Piei! Satana! fugi in codri! fugi in pietri! piara-ti glasul!... Atate si mai pe-atate vorbe goale-au rasarit Pe buzele Veronichai. Diavolul, cel pitulit, Murmura si plin de teama zice: Iarta, jupaneasa, Io-s drumar, ma culc aice, caci mi-e greu sa viu in casa! Cu manie prefacuta striga dansa: Ce drumar? Doar drumaru-n pod nu doarme? Hot si lotru si talhar! Ca m-am spariat de tine de-am racit pana la glezne, Batar ca eu n-am naravul sa ma spariu asa lesne! El se roaga plin de mila; ea pe-ncetisor devine Tot mai blanda, mai domoala, pana ce-i vorbeste-n fine: D-apoi, bade, vino-n casa, caci vezi cum e frig aci! Strainul incet raspunde: As veni, cum n-as veni, Dar va cad spre greutate: nu s-a mania barbatul? Nu, badita! Nu-i acasa. N-ar mai fi sa calce satul! Vina-n casa fara teama, ca-i un mut si-un natarau: Cel mai natarau din tara si lumea lui Dumnezeu! Dar strainul nu voieste din podet sa se coboare Nice pentru lumea toata. Vai, natang esti, badisoare! Vina deci! Vei manca ceva, am placinte, si vei be! Nu cobor, nu, chiar un munte de placinte de-ai ave! Dar de-aduc aci vro doua, vei manca? Strainu-n fine: De-i aduce, bine-i face, daca nu, iar va fi bine! Pe loc Veronica pleaca si s-arunca, dragii mei, Pe fustei, sarind degraba cate patru-cinci fustei; Zboara,-alearga si se duce, ca de duhul rau purtata, Si se-ntoarce-n cata vreme bati cu falcile o data. Omul meu o ia vulpeste, si a sale-mbucaturi, S-ajungea una pe alta pe grumazi, prin calcaturi. Mai la capat zice dansul: Mi-as lua doua placinte, Care-au mai ramas, in traista, vreu sa am ceva merinde, Caci plec maine dimineata. Maine seara unde-i fi? Il intreaba Veronica. Dar eu nu stiu, poate aci! Dis-de-dimineata pleaca cel voinic la drum. In fine Se facu ziua si timpul pranzului cel mare vine. Veronica-si ia cosarca: pune bors si-un malai rau Si-apoi pleaca, ca sa duca de pranz la barbatul sau. Cand a fost de holda-aproape, se carliga de spinare, Prinde-a geme, scapa lacrimi, blastamand in gura mare Toate boalele din lume. Vai, barbate, stau sa mor! Am dureri de cap, am junghiuri, toate oasele ma dor! Ma dor ochii si grumazii: tusa, trochna si lingoare, Langa ele, friguri, junghiuri de la cap pan la picioare! Numai Dumnezeu ma stie cum traiesc, ca vai de mine! Ah, vezi cat sunt de pierita? Nu ma vezi tu, Constantine? Nici n-am fost in stare macar de mancare sa iti fac, Caci de ieri, de pe-asta vreme, ma tot vaiet, plang si zac! Constantin cu jale multa, bland, ii zice: Vad, iubita, Ca esti galbena ca ceara si ca floarea de pierita: Dar te du acasa, draga, si te culca, nu lucra! Ea se-ntinde si-l cuprinde si-apoi prinde-a-l saruta: Bun esti tu, bun, Constantine, ah, cum te iubesc pe tine! Si-i asa ca eu ti-s draga? Drag imi esti tu, Constantine Dar deseara, barbatele, vei veni acasa? Nu! Si nevasta pintre lacrimi murmura: Vai, prost esti tu! Ce sa mai spun? Veronica merge-acasa, face iara Foc, placinte si friptura, precum a facut aseara. Strainul drumar bea, manca, insa e posomorat, Nu vorbeste, deci nevasta l-a-ntrebat numaidecat: Esti bolnav doara, badita, ori esti suparat pe mine? Strainul suspina, geme: Suparat? De ce pe tine?... Draga mea, spune-mi cu dreptul, place-ti tie Constantin? Veronica rade dulce, bate-n palmi si scuipa-n san: Vai, manance-l varcolacii si l-ar bate noua stele, Bata-l praporul si crucea si blastamul maicei mele! De poznit el n-are capat si ca dansul nu gasesti Mai naprui, mai rau la gura, prin trei tari imparatesti! Sfada-n gura-i cand se culca si cu ea-n gura se scoala: Murmura si mi se-nhoalba, de sta sa ma bage-n boala! Tot la cleste-i scapa ochii, la cociorba, la corbaci, Cat de spaima intra-n mine saptezeci de mii de draci! De-i fac zama se rasteste, dand vina ca nu-i sarata; De-i pun sare el injura, ca-i zama slatina toata! De fac foc, el toarna apa preste el; de merg in sat, Ma pandeste pe tot locul, nu vorbesc cu vrun barbat. De-aduc apa, el o varsa ori o toarna preste mine: Pentru el nimica-n lume nu-i facut cum se cuvine! Pune-mi nume de ocara, si ma face pui de drac Si intr-adevar, badita, sti-ma Domnul ce sa fac! lo-s o muta si-o tandala si dorm ziua pe picioare, Ca ma vaiet ziua-ntreaga! E cuminte dansul oare? Io-s o lenesa, nu matur, vasele-n veci nu le spal; Io-mi tin ibovnici anume si-l batjocoresc si-nsel. Ca mi-e panza nebilita si tasuta-n latunoi; Ca n-am torturi, ca n-am gheme, ca n-am ragila; apoi, Ca-mi stau fusele prin poduri de trei ani neraschirate; Nu stiu tese, nu stiu coase, cu suveica nu stiu bate; Ca nu iau acul in mana, sa-i prind camasa macar, Ca stau toata ziua-n casa, si nu ies deloc pe-afar Sa port grije ca gazdoaie, ba de gaste, ba de rata, Ba de uliul le manance! Ba imi spune verde-n fata, Ca-mi fac sarbatori anume si nu lucru niciodata: Vinerea, ca-i sfanta Vineri; lunea, ca nu mi s-arata; Cine lucra-n zi de miercuri, il mananca lupii; iar, Marti deseara e Martolea; joia-i a lui Han-tatar! Sambata-ntreaga ma pieptan. Apoi, bata-le norocul! Alte sarbatori am Foca si Dochie cu cojocul, Alexie, Dric de iarna, Miercurea de la miez-post, Sfantul Urs, sfanta Lupoaica: apoi nu-i barbatul prost? Si-mi tot spune, si-mi tot canta si-mi tot bate zapistracul, Iar eu tac, de nu tac Doamne minteni ma-ntalnesc cu dracul! Ca, vai, multe boale-n lume ni-a dat sfantul Dumnezeu, Dar nu-i boala cu primejdii ca barbatul natarau! Strainul radea cu dulce ascultand pe Veronica Si cat a tinut elogiul n-a borborosit nimica. Asadar, tie nu-ti place Constantin? Nu-i de vorbit! Atunci, draga Veronica, stire-ai tu ce-am socotit? Eu ti-s drag si tu mi-esti draga, astfel n-ar fi cu banat! Tu sa-ti strangi hainele tale si sa fugi de la barbat! Constantin ramana-n pace, bata-se macar de scara, Caci noi maine dimineata o sa fim in alta tara, Unde nu-i nici rautate si nici o nevoie nu-i: Auzit-ai tu vrodata de «Pamantul turcului»?! Hop, copila! Veronica nu-si da timp de cugetare, Ci cu multa bucurie rade lung si-n gura mare: O! ma duc, ma duc, badita, cu tine si-n iad ma duc! Si-apoi rade si iar rade si se face toata huc. Ambii se cobor in casa. Sa aprindem dar lumina, Sa ni se zareasca-n casa! N-o aprinde, bat-o vina, Caci se poate prin fereastra sa ne vada cineva! Cauta-n graba tot ce-ti trebe, poarta-te dar si nu sta! Si nevasta cauta haine si-ntr-un sac afund le baga, Cauta perini, cergi si toale si le pune-ntr-o desaga. Ici am perini de la mama, ici naframi le-am cumparat De la jidov, eu anume n-am nimic de la barbat. Noua zadii, trei alese toate-n par de Catalina, Am un surt bat-o nevoia! nu mi l-a adus vecina, De cand i l-am dat la claca! De la soacra eu n-am tol; Tolul meu e de la mama, deci ramana patul gol! Eu strang tot, nu las nimica! Strange dar si nu vorbi! Dar ia ceva de merinde, ca asta mai buna-a fi! Dupa ce s-au pus la cale, cel strain mai zice: Na, Cu degraba eram gata sa uitam aici ceva... Pe la noi sunt cam putine mori, acolo nu se poate Sa macini malai, iubito, far cu mare greutate. Dar cum vad se afla-n tinda o morisca: n-ar fi rau S-o luam cu noi! In urma vom pleca cu Dumnezeu! Si nevasta pune-n spate cea desaga cu vestminte Si cu piatra de morisca; strainul pleaca-nainte, Duce traista cu mancare: el mergea cam tarisor, Neavand povara-n spate, putea merge pe usor, Iar nevasta pasea-n sila: se-ndoiau genunchii ei, Rasufla ca-n oara mortii, caci desagii erau grei. Vino, draga, numai vino! Ah, cat pot, iubite, vin, Dar te duci, te duci prea tare! si vicleanul de strain O tot duce preste dealuri, dar o poarta tot cu fuga; Ea se roaga sa mai steie, dar nu i s-asculta ruga. Vino, draga, pasi mai iute! Cate dealuri au trecut, Cate vai si cate rape si cat loc necunoscut! Ce tara-i tara turceasca! N-are drumuri batucite! Umbli numai d-a mandela pe carari nepomenite! Macar de n-ai fi sa porti, ah! piatra, vai! dar ce sa faci! Dragostea asa te poarta! Cinci strigoi si septe draci! In urma-au ajuns in pace pana intr-un varf de coasta. Vezi, iubita Veronica, d-aci-ncolo-i tara noastra. Ea suspina sub povara: Vai, sa ne-odihnim aci! Ba nu, scumpo, vina numai, caci indata vom sosi! Duplica strainul pasii, iar nevasta se topeste De-ostenita si-l tot roaga ca sa stea. El se rasteste: Draci cu sucna! Hm, ori vina cumsecade, ori te lasa! Dar nu pot! Atunci, nebuna, de ce n-ai sezut acasa?! Ce sa faca Veronica? S-a rugat de-atatea ori, Iar el zbiara. Lin cu mana sterge fruntea de sudori Si paseste, scapand lacrimi. Ziua nu era departe; Aurora se ivise. Acest camp ne mai desparte Numai, scumpa Veronica, de «Pamantul turcului». Trebe deci sa merg acuma pan la granita, sa spui Celora ce stau la vama, c-o sa trec in alta tara. El se duce, ea ramane. Am ajuns in pace dara! Striga biata Veronica, punandu-si desagii jos. Ce paduri mai sunt p-aice, vai de noi, ce camp frumos! Si fiind prea obosita, pune capul pe desaga Si-asteptand pe-ncet adoarme. A trecut acum de saga! Soarele-i sus. Pacurarii scot turmele de la stani La pasune. La ce naiba latra talharii de caini? Se-ntreaba razand pastorii. Mai, priveste, cum stau roata Colo pe razor si urla de rasuna valea toata! Sfinte Trandavela! Oare nu-i Satana printre ei? Haideti sa vedem pe dracul! Pe picior, baietii mei! Fug copiii pe campie, ca manati de vant sa vada, Ce minune-i oare-acolo... Cine-ar fi putut sa creada, Ca Satana-i o nevasta, ce-i culcata-n camp aci, Dormind dusa. Halo, drace, d-apoi asta ce-o mai fi! Priviti, mai, sub cap desagii! Ce mai pozna si minune! Si glumeau, glumeau pastorii, repetand rasuri nebune. O privesc cu de-amanuntul si-n urma la cale vin! Bre! Dar asta-i Veronica, nevasta lui Constantin! Toti se mira, ce sa fie, deci o desteptara-n fine. Ea se-nalta somnoroasa: Doamne, Doamne, ce-i cu mine? Unde-i badea cel de-aseara? Dar voi ce lucrati aici? Pentru ce-ati fugit de-acasa? Se mira bietii voinici. Si o-ntreaba plini de grije: Cine a fugit de-acasa? Ce bade? Nevasta-ncepe ca sa zbiere manioasa: Badea, care asta-noapte si ieri noapte a dormit In podet la noi? si care cu min de-acasa-a fugit? Pacurarii zic: Esti beata, ori te-a batut Dumnezeu! Unde-ai fugit tu ast noapte, caci tu esti in satul tau! Nu cunosti tu doara bine, nu cunosti campia asta, Ca-i din jos de sat? Se mira, ba se-nspaimanta nevasta, Lung priveste-n giur de sine: cine sti ce-a cugetat, Caci pune desagii-n spate si porneste catre sat. Bata-l stelele si luna si blastamul meu sa-l bata! N-aiba-n lume bucurie nici de mama, nici de tata; Vai, uciga-l sfanta cruce, ca rau m-a batjocorit: M-a purtat pe cate coaste si la capat a fugit! Am batut, oh, numai calea manzului! Sperla si para! M-a facut de ras la lume, de batjocura la tara!... Satu-ntreg pana deseara de patita mea va sti. Ce misel? vrand ca sa-si bata joc de mine, m-amagi Sa fugim in alta tara, unde nu-i rau, numai bine: Unde cainii ma latrara si pastorii-au ras de mine! Ba mi-a pus desagii-n spate, plini de haine, ba mi-a dat Si morisca, mincinosul, si pe dealuri m-a purtat, Moarta sunt de obosita! Bata-l stelele si luna Si-l ajunga tot blastamul veci de veci si-ntotdeauna! Ba fugi si cu merinde si cu traista! Mama mea! Si mergand tot inspre casa in ast chip se jeluia. Era timpul, cand sa duca demancare la barbat. Ia cosarca, pune-ntr-insa tot ce biata-a mai aflat Prin casa si pleaca. Doamne, cum sa dau fata cu dansul? Dar de cumva stie toate?! si-o-neca jalea si plansul. Constantin, cat ce-o zareste, prinde-a rade-n voie buna: Odihnit-ai asta-noapte? Somnul bun puteri aduna! Mi-ai adus de pranz, nevasta? Doara n-or fi chiar placinte? De-o mancare-asa de buna nici nu mi-a trecut prin minte. Pentru ce vii cu cosarca? Ori n-ai traisti, iubita mea? Constantin rade; nevasta ca paretele tacea. Tot beteaga esti, draguta? Ori de ce esti asa muta Ca o piatra de morisca? Te stiam eu mai limbuta! Haide, de, glumele-s glume: gluma place orisicui, Dar tu taci, parca esti, Doamne, din «Pamantului turcului»! Vede Veronica bine ca barbatul stie toate, Dar de unde stie? Biata nu stia ca-acel strain De ast noapte fu chiar insusi barbatul ei, Constantin! Tremura dar Veronica si-nnegrea si-ngalbenea. Dara Constantin, cuminte, el singur se sfatuia: De-i voi spune ca io insumi am facut-o de minune, S-a-ndraci cu mult mai tare: deci mai bine nu-i voi spune! Totusi o sa-i cant troparul pe glas douazeci si trei, Ca sa stie dansa bine cum ca io-s vladica ei! Deci tusind o ia de mana si-i vorbeste cu manie: Stii tu cum zice diacul din ceaslov, la cununie? Zice-asa: «Femeia trebe sa se teama de barbat Si de frica lui sa umble toata noaptea pe sub pat». Dar tu ti-ai uitat de-aceasta, nu ti-a stat in gand diacul, Caci de-o zi, de doua numai, s-a varat in tine dracul! Dar aibi grije, caci pe dracul sa-l alungi usor se poate: Domnul il scotea cu «vorba», eu cu «clestele»-l voi scoate! Ai fugit in alta tara? Goala casa mi-ai lasat, Clevetindu-ma-n tot chipul? Nu te-ai temut de pacat? Baga minte-n cap, nevasta, si nu te juca cu focul, Ca de-i face-a doua oara, o sa-ti sune rau cojocul!.. A tacut Constantin. Dansa inca stand numai tacea; Nu stiu ce gandea, sarmana, destul numai ca gandea, Si scapand cateva lacrimi, a privit cu-nduiosare Spre barbat, privirea asta insamna: sa-mi dai iertare! Nu stiu ce-a urmat de-aici; cum au mai trait, n-am veste, Insa stiu atata, cum ca... Am gatat cu-a mea poveste.
Pe pamantul turcului
Aceasta pagina a fost accesata de 2749 ori.
