Pe deal
de George Cosbuc
I
Ah! e mult de-atunci! Cararea
Neteda pe deal urca;
Dealul plin de flori era
si albastra zarea.
Azi poteca e urata,
Face cotituri in drum,
Dealul e cu spini acum,
Zarea mohorata.
Nu mai sant copii s-alerge
Dupa cuiburi, dupa flori!
si pe culmi, in sarbatori
Nimeni nu mai merge
II
Mai traiesti, si-ti merge bine,
Vechi strajer? Nu m-ai uitat?
E de mult de cind n-am stat,
Ulmule, sub tine.
Tot aici? Amar e gindul,
Vecinic nemiscai sa stai;
Vezi, de-atunci eu alergai
Lumile de-a rindul!
Ce te miri? Eu viu, firtate,
Trist asa si linistit -
Sint batrin! M-au obosit
Caile-alergate.
Tu cintai, si-n departare
Eu priveam rizind pe lunci;
Eu m-am cumintit de-atunci,
Rid asa de-arare!
III
Iar de-aici, din zarea culmii,
Sir de dealuri eu privesc;
Culmea lor o-mpodobesc
Ca si tine, ulmii.
Satu-n vale pe-o colina,
Mic si vesel; colo-n fund,
Uite-l verde si rotund
Nucul din gradina!
Iar, pe sub colina, riul
Curge-ncins pe linga ea
Tocmai cum pe draga mea
O incinge briul.
Si zburdalnic de pe coaste,
Gurese paraie cad;
Plopii stau pe mal, la vad,
Ca soldatii-n oaste.
Plopii! Ma cunosc ei bine,
De copil! ... Acum soptesc,
Dau din cap si lung privesc
Buimaciti spre mine.
IV
Iata luncile-nainte;
Gardul tarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
Si de ast-amine.
Gardul, in copilarie,
Vecnic l-am asemanat
C-un nebun care-a plecat
Razna pe cimpie.
Si ridem, facindu-i glume;
El tacea rabdind mereu.
Cite n-am vazut si eu
De atunci pe lume!
Am vazut, minati de soartea
Vremilor, baieti sarmani
Alergind pe la dusmani
Ca sa-si afle moartea!
Gardu-n zari rizind s-afunda,
Si ma tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
Gata sa-mi raspunda!
V
Pe sub marginea padurii
Boii pasc pe linga car;
Din padure geme rar
Zgomotul sacurii...
Vad, in zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Rid pe drum si hohotesc
Ca neste nebune.
Albe poarta-n mine cofite;
Albe rochii fluturind
Fug pe dealuri scuturind
Roua din cosite.
E duminica. Din vale
Se ivesc razleti flacai,
Toti isi fac pe-ascuns din vai
Catre codri cale.
Sus senin si jos verdeata!
Ce cuminte-i sa traiesti,
Cind ti-e dat sa stapinesti
Numai o viata!
Mai demult ... Ah, toate-acestea
Mai demult s-au intimplat -
Sa nu-ntrebi ce-a mai urmat
Cind s-a-nchis povestea!
VI
Dar auzi... ce janic cinta
Clopotele-acum in sat;
Glasul lor e-ndurerat,
Ruga lor e sfinta.
Ele pling, si mi se stringe
Inima cum stau si-ascult,
Ele pling si tot mai mult
Prin vazduhuri plinge.
Nu-i nimic, nimic in fire
Mingiios ca glasul lor!
Iat-am tresarit usor
Ca de-o nalucire.
Imi parea ca dupa mine
Cinta ele- si sint viu!
Doamne, si-mi era-n sicriu
Negrait de bine!
VII
Toti au dreptul citeodata
Sa se piarda-n aiurari!
O, dar nu pentru visari
Ni-e viata data!
Uite, graurii pe lunca,
Veseli, fericiti ce sint!
Soimul se roteste-n vint
Si spre ei s-arunca.
Ei poeti sint ai cimpiei,
Soimul este-al lor despot -
Firea lumilor e-n tot
Chipul tiraniei!
Legea ei e-nlantuirea
Unui sir de nedreptati;
Dar eu vad de-atitea dati
Ce cuminte-i firea!
Numai prin nedrept ea poate
Pe cei slabi sa-i faca treji,
Pe fricosi barbati viteji,
Dind schimbarii toate.
VIII
Nu ma pling! Imi pare mie
Uneori ca sint invins,
Sufletul mi-l simt cuprins
De melancolie.
Iar atunci imi vine plinsul.
Sint copil, si pling usor!
Plinsul meu e-al tuturor!
Ce pacat e-ntr-insul?
Cind ma vad in prada sortii,
Pling, -eu stiu! - dar nu ma pling!
Ma-ndoiesc, dar nu ma fring
Gindurile mortii.
Soarta pe nedrept ma bate:
Poate e mai bine-asa!
Iata, suferind, voi da
Soimului dreptate!
Pling? Dar linga leagan cintul
Mamei de-obicei e trist -
O, eternule psalmist,
Mare ti-e cuvintul!
"De durere, chin mi-e somnul;
Foc si fiere traiul meu:
Dar tu lauda mereu,
Suflete, pe Domnul!"
Pe deal
Aceasta pagina a fost accesata de 3820 ori.
