Moartea lui Gelu
de George Cosbuc
Razlet din ostirea batuta, Fugind pe campia tacuta, Cazu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. Si piere. Din rana si-ar smulge sageata Si n-are putere. Pierdut-a si oaste si tara. E noapte-n vazduhuri; si rara E zbaterea apei, cand valul Atinge cu aripa-i malul Iar Gelu, prin noapte stand singur, Vorbeste cu calul: Vai, murgule, jalea ma curma! Ma lupt cu durerea din urma, Caci ranele-mi sapa mormantul, Degeaba imprastii tu vantul Din coama, piciorul tau scurma Degeaba pamantul. Ma chemi prin nechezuri pagane Si parca zici: Vino, stapane! Vezi, picura ranele tale Si neguri se nalta din vale, E noapte, si ziua de maine Ne-ajunge pe cale! Trei suliti facutu-si-au strunga Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga Si nu-mi mai simt bratul si braul; Tu-ti rupi cu picioarele fraul Las, murgule, las sa ne-ajunga Pe-aicea pustiul. De-acum tu... cat va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o-ntinde Si-apoi cu picioarele-mi sapa Mormantul pe margini de apa. Si-n urma cu dintii ma prinde Si-arunca-ma-n groapa. Jeleasca-ma apele Cernii! Sa-mi bubuie crivatul iernii. Ca-n taberi al cailor tropot; Iar vesnicul apelor sopot Sa-mi para ca-n ceasul vecernii. O ruga de clopot. Si, poate, sosi-va o vreme Cand muntii vor fierbe, vor geme Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece barbatii-n siraguri Cand bucium suna-va sa cheme Pe tineri sub steaguri. Iar tu, de-i trai, fratioare, Sa-mi vezi luptatorii-n picioare, Atunci cand sosit va fi ceasul, Abate-ti pe-aice tu pasul: Necheaza-mi, si atunci eu din groapa Cunoaste-ti-voi glasul! Si-armat voi iesi eu afara, Si veseli vom trece noi iara Prin suliti si foc inainte, Sa tie protivnicii minte Ca-s vii, cand e vorba de tara, Si mortii-n morminte! El zice, si mana si-o strange Pe pieptul cel umed de sange Iar calul sta singur de paza Lui Gelu, si trist el aseaza La pieptul stapanului capul Si astfel vegheaza. Si-auzi! Ca un vant ce clateste Padurea, cand ploaia soseste, Asa din adancuri de zare Un vuiet prin noapte rasare. Iar vuietul vine, si creste, Mai iute, mai tare. Si iata-i, din umbrele vaii Cu scuturi ies repezi flacaii, Ca mortii ce-si lasa mormantul; Ies roibii cu umblet ca vantul, Rasar de tutindeni, de pare Ca-i varsa pamantul. Arcasii lui Arpad! In goana Ei fug dup-ostirea dusmana. Si, uzi de-alergare, se-ncura Fugarii prin negura sura, Cu fraul pe coama, si-arcasii Cu spazile-n gura. Navalnic s-apropie pasii, Si-n goana lor canta arcasii, Si-asa de salbatic li-e cantul Din piele de urs au vestmantul, Si-n barbile lor incalcite Se-mpiedica vantul. Iar Gel, auzindu-i prin zare, De spaima si groaza tresare El moare! Si canta paganii! N-au Domn si n-au tara romanii, Si-adusii de vanturi in tara Sunt astazi stapanii! Si-n mainile cui e scaparea? Nu-i piept sa le-nchida cararea? Nu-i brat de voinic, sa-i abata? Si nu e pe lume-o sageata Ca-n inima gloatei lui Arpad Adanc sa strabata? Si Gelu le judeca toate: Se nalta proptindu-se-n coate Si-a calului glezn-o cuprinde, Cu graba el arcul si-l prinde, Si-nvarte sageata si-o scoate Din rana, si-o-ntinde: Si vajaie slaba sageata Cu gemetul mortii deodata Arcasii trec repezi in cale, Si-i vuiet si-i chiot prin vale: Ce cant de-ngropare lui Gelu Si-ostirilor sale! Iar vuietu-n neguri patrunde Si-n inima noptii s-ascunde Departe, si-n valuri de valuri Ecoul izbindu-se-n dealuri De zece ori jalnic raspunde Pustiilor maluri. De zece ori, iarasi de zece, Si scade, si piere, si trece, De data din urma rasuna Tacerea-mprastiata s-aduna Si-n neguri aluneca rece O bolnava luna. Iar calul, vedenie muta, Cu coama de vanturi batuta, Sta-n noaptea cu neguri de paza Lui Gelu; si trist el aseaza Pe pieptul stapanului capul Si astfel vegheaza. Iar apa la maluri se frange Si cade pe spate si plange: Cu fierul potcoavei tu-mi sapa Mormantul pe margini de apa, Si-n urma cu dintii ma prinde Si-arunca-ma-n groapa!
Moartea lui Gelu
Aceasta pagina a fost accesata de 3991 ori.
