Maronita
de George Cosbuc
(de principele Emil de Schonaich-Carolath)
Pe-o stanca in Iudeea, intre pomii
De olandri infloriti, odata
Sedea un calator. Alene capul
Ii sta pe spate razimat d-un arbor,
Al carui frunzis palit de soare,
Superb se ridica-n vazduhul mut.
Era fierbinte ziua; largul marii
Zacea ca mort, abia din vreme-n vreme,
Ca respirand in vis, cu vuiet apa
Izbea potop de spume peste malul,
Cu prunduri albe de nasip. Batea
Un vant al carui susur domol,
Soptind clatea coroanele de pomi, pe fruntea
Strainului drumet sufland racoare.
El ridicandu-si capul, si-a deschis
Incet-incet inchisele pleoape,
Parca voia sa-mbratiseze tot pamantul
Cu-n lung ochit, cu-o singura privire.
Obrazul calatorului era
Salbatic de frumos, dar intr-atata
De mult superb, incat parea ca fruntea-i
Se scutura sub diadem regal,
Si, palid de razboiul multor patimi,
Cutezator obraz de-amenintare
Si gol ca un pustiu, dar s-oglindeau
In el pornirile spre razvratire.
Si ochii lui atat de mari si goi,
Ca-si-cand ei ar fi lucit odata
Splendori de foc, s-acum au inghetat
In lava neagra. Buzele lui rosii
Sarcastic se-ncreteau, cum ii placea
Cu drag sa rada des de cei-ce sufar.
Sub pasul lui usor, tot cat e de verde
Se vestejea, si iarba-n calea lui
Parea uscata: ori prin care locuri
Ar fi trecut acest strain, pamantul,
Ca ars de bruma, ramanea loc sterp,
Ca sa cunoasca toti pana-n etern,
Prin ce loc a trecut strainul candva.-
Si el era Satan.
Preste pamantul
Lui Dumnezeu zacea adanca pace.
Din dealul Carmel pana-n Ascalon
Curgea domol rasunet cald de clopot,
Respir divin peste-nflorita tara.
In vale rasunau solemne canturi
Si din cadelniti fumul de tamaie
Iesea involburat, iar albe flamuri
Jucau in giurul naltului paladiu;
Incet, sarbatoresce, spre orasul
Ierusalim trecea o procesiune.
Si ea, acolo unde-ncoarda calea,
A stat impiedicata. Preste drum
Crucis zarea un cersitor batran,
Slabit de seceta si stors de sete.
El, intinzandu-si mainile, plangea
Cu vaiet rupt : " Vai, faceti-va mila!
Macar doi stropi de apa numai, dati-mi!
Sunteti crestini, nu ma lasati sa mor!"
Si el s-a tarat in coate si genunchi
Spre popi si le-a atins cu gura-i arsa
Pulpanele hlamidei lor, dar popii
Strigau : " Ridica-te si ne urmeaza!"
Si preste trupul bietului batran,
Convoiul a trecut catra cetate,
In vreme-ce tamaia se-nalta
Spre cer in nori albii si zeci de tonuri
Cantau in himn : " Christos a inviat!"
Din ochii lui Satan a izbucnit
Atunci un fulger de triumf salbatic.
Un ras bizar i-a rasarit pe buze,
Sarcasm si crunt dispret ii era rasul;
Incet intinse dreapta lui, strigand
Puternic pumnul, parca ar fi vrut
Sa sfarme lumea de sub el cu pumnul.
In piept ii clocotea turbat un vifor,
Si tragand a zis : " A mea esti inca!
Tu lume esti a mea! Al meu pamantul!
Atunci cand eu mi-am ridicat spre tron
Privirea, ca sa fac in cer revolta,
Cand opera lui Dumnezeu s-a despicat,
Vuind salbatic, n-am facut aceasta
Din ambitiune, nu! Voiam revolta,
Cand am vazut, inaltul meu dusman,
Ca ai creat atat de ticalos
Gigantica ta lume. Am vazut,
Materiei cat de artistic i-ai dat forme
Frumoase de-admirat, dar ochii mei
Vazut-au furisandu-se pierirea
In cele mai subtiri arterii fine
Ale trupului dumnezeiesc si-atunci
Mi-am ridicat eu capul, si ciocanul
L-am prins si ti-am zdrobit opera ta. -
Tu, tu esti Creator? Esti mester-strica!
Arunca-ti dara de pe cap coroana!
Da, stiu! Ideea ta fundamentala
A fost amor curat. Atat de dulce
Si-asa furmoasa si-nteleapta-ti este
Ideea, dar prea mare pentru cei
Ce-aveau s-o poarte. Ah, iubirea duce
Pe om la moarte da! te-ai inselat!
Acest popor, menit de-a fi coroana
Intregii creatiuni, cand dupa chipul tau
Ti l-ai creat, e op neizbutit.
Ce-i omul? Omul tau? Nu-i demn de-amor!
In ol de lut pui tu un vis mai nobil?
Nu vezi tu omenimea tavalita
Intr-o betie de porniri dobitocesti,
Din neam in neam ea cade tot mai mult,
Degenerand gradat imbatranita.
Iubirea ta a devenit, - in mana lor
O goala travestie, - zdreanta, care
O trag prin tot noroiul, ii aduc
Tamaie, dar atat e de frivola
In pieptul lor. Tu, Dumnezeu, tu esti
Netrebnic azi, o zmulge-ti, zmulge-ti parul!
Tu vezi cum se rastoarna carul lumii
Spre-abis, tu vezi si n-ai nici o putere
Sa-l mai opresti, si stanci de ura eu
Ii pun intre obezi si rad cu hohot
De lumea ta prapastuita-n iad.
Eu rad si chiotesc: Tu esti a mea!
Tu nu mai stii de-acuma ce-i iubirea,
Tu lume esti a mea, a mea intreaga!"
El a tacut. Prin eter nori de plumb
Incet alunecau tremuratori; de-a lungul
Campiilor zburau grabite dungi
De umbra, iar-albastra mare
A prins un luciu galbin-rosetic.
Un vant fierbinte ridica-n vartegiu
Nouri albi de prav pe drumul ars de soare,
Si jos in drum, mai ingropat in colb,
Zacea sarmanul cersitor, cu ochii
Deschisi, aproape mort, sta nemiscat
Si mut, cadavru viu, un vierme.
Atunci la cotitura caii s-a ivit
Venind o maronita. Ea purta
Un greu manunchi de ramuri verzi pe cap
Si-n bratul ei dormea zambind prin somn
Baiatul. Ea venea cu pasii repezi,
Deis povara de pe capul ei frumos
Ii era grea. Si cand a dat cu cohii
De bietul cersetor cazut in sant.
Isi puse jos manunchiul ei de ramuri
Si-n scutece-nvelit a pus copilul
Pe glii, a-ngenunchiat apoi si capul
Murindului l-a pus in poala ei.
"Mi-e sete!" zise balbaind in sopot
Sarmanul om. "Mi-e sete! Si-mpregiur
Se-ncovoiau de arsita pe campi,
Si tot cuprinsul zarii era ars,
Crepat era pamantul de caldura,
Nimic decat nisip! Si cersitorul
Incet cazu pe spate iar murind
Atunci obrazul nobilei femei
A inrosit, incat parea de purpur
Ea tremurand si-a desfacut vestmantul
Si-a aplecat ca tanarul ei piept
Caruntul cap al celui supt de sete.
A stat timp mult tot astfel. Iar in urma
Batranul intr-armat a prins toiagul
Porni clatinator pe langa spinii
Tufiselor. Si aratandu-i calea
Cu mana, ea se0ntoarse la baiat
Si ea plangea...
Tacut dormea vazduhul
Abia din cand in cand prin ierburi negre
Zbura vreo potarniche. Racoros
Si lipmede era eternul cu lumina
De flacari purpurii preste Iudeea
S-a scoborat amurgul serii. Maronita,
La piept avand copilul s-a sculat
De jos pelcand acasa. Preste dealuri
Al zilei ultim soare impletea
Un luciu cald de raze imprejurul
Sulagetului trup al Maronitei.
Si el care-a vazut, Satan a stat
Inmarmurit privind dupa femeie
Pierdut ei sunt cu ochii inghetati.
(31 mai/12 iunie 1889)
Maronita
Aceasta pagina a fost accesata de 2797 ori.
