Legenda trandafirilor
de George Cosbuc
O mama tanara-ntr-un sat Al Indiei, traia iubita De sotul ei si fericita De multe cate i s-au dat. Statornica-i trecea viata, Cum trece-n farmec dimineata P-un camp frumos si plin de flori. Si i-au dat zeii-nduratori Un copilas, ca el sa fie Cea mai inalta bucurie In traiul ei de rau scutit. Dar intr-o zi s-a-mbolnavit Cel dezmierdat din mana-n mana, Si s-a zbatut o saptamana Si-a opta zi el a murit. Din lut era; s-a-ntors in lutul Crearii noastre-a tuturor! Si mama-si blestema trecutul Si se-ngrozea de viitor: Vedea intreaga ei viata Un camp pustiu, prin care ea Cu multa plangere-si ducea Durerea timpului de fata. Si cu copilul mort la piept, Alearga nebunita mama Si la picioarele lui Brama In templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele marete A zeului cu patru fete Si-n hohot tanguios de plans, Obrazul si-l lipeste strans De piatra cea din veac cioplita. Tu, patima nebiruita A dragostei, ce-o ai de noi, Parinte! de ne dai un bine De ce-l ceri iarasi inapoi? O, lasa-mi viu copilul, Doamne! De ce m-alungi tu cu dureri Din ziua caldei primaveri In noaptea pustiitei toamne? Si-atunci prin templul luminat Un sunet vajaind scoboara, Ca multi vulturi ce grabnic zboara Si-n piatra Brama s-a miscat: Femeie! Eu sunt mila milei, In stanga am lumina zilei Si vorbele, in dreapta port Lumina gandului si fapta Imi voi deschide dara dreapta Ca sa-ti inviu copilul mort! Tu mergi si cata pe pamant O casa-n care niciodata N-au fost dureri si nici nu sant, Si-acolo pune juramant Ca ai sa plangi viata toata; Ca de lumina vei fugi, Fiind d-a pururi suparata, Ca n-ai sa razi cat vei trai Cel mort atunci va fi in viata! Si cu nadejdea scrisa-n fata Ea pleaca, si din sat in sat Prin toate casele-a-ntrebat. Si a gasit in casa ceea Ca p-un fiu mort plangea femeia, Si-ntr-alta casa plini de dor Copiii plang pe mama lor, Si un barbat in casa asta Plangea ca i-a murit nevasta. Si nici o casa n-a gasit Fara dureri, un loc scutit. Si s-a intors la templu mama, Nu-i nici o casa-n lume, Brama, Scutita de dureri si-amar. Parinte-al vietii, e-nzadar, D-as alerga prin lumea toata O, lasa-mi viu copilul, tata! Si ca un tunet departat, Prin templul sfant s-a ridicat Un vuiet aspru de furtuna Si-un glas puternic: Esti nebuna Vreai intuneric? Dar sa-mi spui, Poti face-ntunecime plina, In locul unde nu-i lumina? Si intuneric unde nu-i Tu faci lumina? Zile triste Fara placeri tu cum le crezi? Si de exista alb, nu vezi Ca negru-l face sa existe? Aceasta tu nu o-ntelegi? Vrei pentru tine alte legi? Dar pentr-un om stricat la minte Nu schimba zeii ce-au facut Ce-a fost in veci ce au trecut, In veci va fi de-acu nainte, Si cei vii de vor inceta Sa rada, blestamandu-si soartea, Cei morti din groapa s-or scula Si-or rade ei! Nimic nu-i moartea, Viata-i tot! Auzi cuvantul: Nebunii n-au nimic d-ajuns! Si biata mama n-a raspuns Plangand a-nmovilit pamantul, Pe fiul ei l-a dat lui Iama. Si-a plans o zi intreaga mama, Mormantu-n brate ea l-a strans, Si-o noapte-ntreaga a tot plans. Si-a tresarit in zorii zilei Si-o clipa s-a pierdut in vis: O mangaiere i-a trimis Din ceruri Brama, mila milei! Din lacrimile planse-n zori A rasarit o alba floare, Si peste noapte-a ei plansoare S-a prefacut in rosii flori. Erau frumsetile luminii Dar aveau spini, si-atata ce-i? Ea, biata, nu mai vede spinii Si-aduna flori, si mana ei Ii sangera, dar nu o doare, Ca pentru-un spin avea o floare Asa e scris in cartea sfanta A legii legilor. D-atunci Rasar aceste flori pe lunci. Flacaii-n poezii le canta Si le slavesc d-atunci pe drept, Nevestele le pun la piept Si fetele le pun in plete. Si-n templul zeilor doi miri Impodobesc cu flori vestmantul Si mame triste pe mormantul Copiilor pun trandafiri. De ei cine-si ascunde fata De teama ca de ghimpi sunt plini? Si daca viata are spini, De ce te plangi ca-i rea viata?
Legenda trandafirilor
Aceasta pagina a fost accesata de 3720 ori.
