Floarea-soarelui si macul
de George Cosbuc
Se-ntrebau, vorbind odata
Doua flori pe ses:
— „Vecinic stai ingadurata,
Rosie si mandra floare!
ce-ai pe suflet de te doare,
si suspini ades?”
—„Stau asa! Mi-e dus si gandul
si mi-e somn mereu.
Dar tu capul tau plecandu-l,
Pentru ce esti tot trudita?”
—„Cum n-as fi, caci nedurmita
Sunt in veci si eu
Cand amurgu-n vai se-ngana,
Vine din apus
Un flacau; ma ia de mana,
Da din cap si semn imi face,
Tac si eu ca si el tace
si zburam in sus.
Peste mari, eu nu stiu unde,
Peste munti cu flori.
Nu-l intreb, ca nu-mi raspunde,
si zburand prin lume moarta,
El ma lasa-n rai la poarta
Straja pana-n zori!”
Trista zise ceealalta:
—„Lunga cale ai!
Floare galbena si nalta
si cu-asa de mandru nume.
Ce vezi tu pe ceea-lume,
Straja pana stai?”
—„Ce sa vad! Deschide cerul
Mandrele lui porti,
si-mparatul vine, Lerul,
Iar cu el, in haina alba,
Vin purtand cununi de nalba
Suflete de morti.
si e cald si e lumina,
si-ori pe unde treci,
Valea de copii e plina,
Prinsi de mani isi joaca jocul,
Iar de cantec plin e locul,
Plin de flori in veci.
Dar de ce suspini tu oare?”
Zise ea apoi
Catre ceealalta floare.
—„si de ce m-asculti mirata?”
A raspuns, pornind deodata,
Cea cu rosii foi:
—„Ah, suspin ca tot ca tine
Straja stau si eu!
Din apus un tanar vine
Tot asa, cand amurgeste;
Nu-i vorbesc, ca nu-mi vorbeste,
si zburam mereu.
si mi-e ciuda cum se poate
Noptile s-alerg.
Uite, ziua, stiu de toate;
Seare insa plec uituca:
Nu stiu unde-o sa mam duca.
stiu numai ca merg.
Stau la poarta-ntunecata
si-ntr-un loc cumplit:
Nu vad soare niciodata,
Numai neguri si furtuna,
si prin nori un colt de luna
Mort si-ngalbenit.
si vin suflete-amarate;
Ochii lor, izvor:
Uda haine mohorate,
Uda pietrele pe cale,
si pornesc ca rau la vale
Lacrimile lor.
Ah, si-n chinul lor cel mare
Ei, pe piept, icnind,
Pumnii-i strang asa de tare
Ca-si patrund prin carne pieptul
si sub coaste ei de-a dreptul
Inima si-o prind.”
—„Amandou-avem o soarta”,
Suspinand vorbi
Floarea care-n pururi poarta
Ochii dornici dupa soare:
—„Dar voinicul tanar oare
Cine poate fi?
Din apus mereu saracul,
Vine bland si bun.”
—„Nu-l cunosc”, raspunse macul.
Dar pe cand vorbeau cuvatul,
Se opri-ntre salcii vantul
si-asculta ce-si spun.
A zambit si-apoi cu jale
suierand s-a dus
Trist pe langa rau la vale.
O sa vie dansul iara
Pe la flori in fapt de seara,
Singur, din apus!
Floarea-soarelui si macul
Aceasta pagina a fost accesata de 2975 ori.
