Dunarea si Oltul
de George Cosbuc
Dunarea vorbea cu Oltul: Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu Ploua mult la voi la munte, Sate si campii de-neci, Ori ti-e firea ta de-a rupe Maluri pe-unde treci? Rup si maluri cateodata Si fac holdele de pier, Iar cand ploua mult la munte Cap de om eu cer. Dar nu-i asta, maica sfanta, Nu de asta-s tulburat, Ci de cate vad mi-e mila, Maica, si-i pacat! Tu, pe unde-alergi prin lume, Vezi si tari si munti frumosi, Neamuri ce-si vorbesc ferice Graiul din stramosi. Toate lauda pe Domnul, Libere-a trai cum vor, Vesele fiind de viata Si de soarta lor. Vezi si-aici poporul nostru Cel din veac adus pe-aici, Sprintene si mandre fete Si flacai voinici. Si ti-e draga tara asta De romani, caci te iubesc Dar tu nu cunosti de-a-ntregul Neamul romanesc! Eu de unde vin, mahnitul, Furios spre ses scobor, Caci de unde vin, e spaima. Groaza si fior. Tot romani sunt si pe-acolo, Neam din veac pe-aici adus, Dar pe gatul lor si astazi Jugul este pus. Ei n-au voie sa-si vorbeasca Graiul stramosesc ce-l au, Iar in coasta lor de-a pururi Sulitele stau. Sfanta libertate este Nume gol pe-al lor pamant: Cei nedrepti sunt cei puternici, Singuri au cuvant! Ah, de mila lor eu, maica, Vin asa de tulburat, Si de ciuda pe dusmanii Cei ce l-au calcat. Iar de-nec si mal si oameni, Nu mai stiu ce fac nici eu Ca ma simt de-atata jale Tulbure mereu!
Dunarea si Oltul
Aceasta pagina a fost accesata de 4011 ori.
